Ştiai că poezia e lubrifiantul cu care luciul apei
îşi cuminţeşte lebăda prin trestii
şi face silenţios angrenajul dinţat al stelelor,
unele peste altele curgând?
Ştiai că ea desfundă arterele visului
şi lipeşte nevăzute aripi şi celor mai statice pietre?
Ştiai că poate face ca apa, cu pioletul curgerii,
să-şi caţere râul la munte,
şi muntele, când vrea, să vină la Mahomed?
Ştiai că poate pune o rochie de dantelă
electronului de hidrogen
ca acesta să dănţuie mai graţios
în jurul nucleului său?
Sămânţa mirifică încolţind pretutindeni,
chiar şi în negrul pământului
de sub unghia ţăranului,
umblă şezând şi şade umblând!
Urmele sale prin Univers sunt de cuvinte spintecate!
Acolo poeţii, un fel de blânzi păstori peste metafore,
oferă iubitelor flori de ger din geamurile iernilor.
Acolo, vorba unui confrate poet,
poetul umblă cu picioarele goale
pe lama ascuţită a cuţitului.
Ajută chiar şi melcii să treacă strada
şi strada să treacă melcii.
Şi după ce fac toate acestea,
şi multe altele,
mor.
Mor, uneori de tineri,
chiar având bunul simţ să moară de tineri,
sărind cu carnea lor
în suliţele veşniciei cărnii pământului,
lăsând poemele aprinse,
să ardă în numele lor.
Poezia şi poetul,
două toarte ale aceleiaşi amfore - Frumosul!
În vinul ei cu miros de ambră,
ridică,
preschimbă,
îmbogăţesc.
Ediţie, văzută şi adăugită.
Ştiai?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu