duminică, 23 octombrie 2011

Calea, adevărul şi toamna

Calea ,adevărul şi viaţa
au scanat cândva toamna primordială 
care a fost apoi salvată de Dumnezeu
într-o icoană a desktop-ului
său veşnic treaz.
De atunci, în fiecare an,
cam în acelaşi timp,
ea e printată pe foaia
de zi cu zi a vieţii şi a morţii.
Această melancolie e un passepartout.
De aici începe poemul,
cu un brad tânăr pus în vârf,
pe casa abia ridicată a gravitaţiei atotbiruitoare.
Cuptoarele Siemens-Martin
fierb în frunze ciorbele grele ale fierului.
Ploile sunt tu(r)nate cu traiecte în paharele înalte,
cu mai multe picioare, ale vântului.
Chiar şi Newton, ca o suprasarcină,
numără pe abac viermii din merele
repetat căzute din pomi.
Va fi o masă tihnită în iarbă,
direct fără pătură,
va fi o masă tihnită pe trotuare,
direct pe sub paşi.
Acolo doar privirea se satură şi nimeni alţii.
De fapt, totul nu e decât
o lecţie-şcoală despre
veşnicia cea ruptă-n fund
a mersului lumii.

În timpul morţilor voastre


În timpul morţilor voastre va fi timpul vieţii mele de poet
Aşa cum în timpul vieţilor voastre este şi timpul ignoranţei voastre.
Eu trăiam o lume căreia îi puneam la rădăcină
gunoiul de grajd al neastâmpărului.
Acesta împingea seminţele spuselor spre partea nemaispuselor,
Acolo unde sufletele celor cu suflete se-nfioreau uneori de plăcere.
Întorceam cu furca fânul persiflării unora,
Să mi se usuce de nepăsare.
Dar ploua prea mult cu răutate.
Ieşeau după ploaie râmele mici ,
mişcându-se în cercuri  de invidie.
Eu le luam, le puneam în cârlig şi aşteptam pe malul hârtiei
Să tragă poemele cu care îmi hrănesc puterea de mers
Prin lumea vârfului de chibrit.
Credinţa micii flăcărui este cea care mă face
să mă  frec de catranul cutiei.
Totul în felul meu.